Lada de zestre cu povești

Izvorâtă din negura istoriei, arta prelucrării lemnului este un vechi obicei românesc încărcat de semnificații. Meșteșugarii români folosind unelte simple ca securea, ferăstrăul, scoaba sau tesla, au creat în lemn forme și figuri, în care au încrustat cu măiestrie, întreaga istorie, credința și speranța în viitor  a unui neam des încercat dar care și-a păstrat întreaga lumină în lada de zestre a inimii. Stilul ornamental, diferit de la o zonă la alta, este cel geometric sacru, dar întâlnim și motive florale delicate, zoomorfe și antropomorfe.

S-ar zice că, coborâtor dintr-o civilizație stelară, românul a încrustat în lemn întregul său univers cu soare, lună, stele, planete, plante, animale, zeii și eroii printre care și-a trăit de fapt întreaga existență, laolaltă cu speranțele și dorințele de viitor pentru cei dragi. Tehnica artistică a tăierii puțin adânci în masa lemnului, așează dulgheritul românesc,  pe culmile artei tradiționale a lemnului în Europa.

Pe lăzile de zestre principalele motive regăsite sunt: Floarea Vieții, Soarele, rozeta, crucea, spirala, punctele, Pomul Vieții, Casa Omului, bradul și uneori câte o siluetă omenească. Sunt simboluri ale vieții și fertilității care ne duc cu gândul la femeie, la uniunea femeie – bărbat.

Menționate documentar începând cu secolele XVIII-XIX, lăzile sau cuferele erau la început simple obiecte de mobilier având destinația de a păstra hainele de sărbătoare ale proprietarilor casei. Cu timpul au căpătat o valoare specială, devenind un simbol al tinerei femei, care desprinzându-se de părinți își începea noua călătorie în viață alături de cel drag.

Cutia plină de taine și povești este martorul unei alte lumi și duce cu gândul la întâmplări de demult. Traversând mai multe generații, moștenindu-se de la mamă la fiică, depozitând veșmintele tradiționale, cele pe care le poartă mireasa la nuntă și după aceea, unele piese rămânând conservate aici pentru înmormântare, devine clar că, lada de zestre aparține principiului feminin, asemenea tuturor recipientelor (cupă, pahar, cană, ceașcă ), analogia ladă-corp sau ladă-femeie, fiind evidentă. O veche ghicitoare spunea: ,,Am o lădiță; Și în lădiță am o porumbiță; Dacă zboară porumbița; Nu am ce face cu lădița.”

Dincolo de simbolistică, lada de zestre avea și o valoare estetică, fiind fie decorată cu încrustații, fie pictată folosind culori naturale, ori ferecată în metale prețioase. Ea arăta de asemenea, atât hărnicia miresei, dragostea părinților cât și vrednicia familiei din care aceasta venea. În interior erau așezate țesături, covoare, cămăși, ștergare, fețe de masă, unele transmise pe linie maternă, ca niște straie de lumină, din generație în generație.

Nu trebuia să lipsească din interior nici crucea și icoana,  ca semne ale binecuvântării părintești și cerești ce aveau să-i însoțească pe miri de-a lungul întregii lor vieți. Un alt simbol deosebit, nelipsit din ladă, era oglinda în care privindu-se, mireasa se pregătea pentru mire.

Lada de zestre a fetelor de măritat reprezenta hărnicia și averea fetei.  Lada de zestre (cufăr, lada miresei, sipet) era confecționată din lemn sculptat sau pictat cu motive florale. La început lada de zestre era confecționată de tatăl miresei și tot el era cel care inscripționa pe ea simbolurile sacre ale vieții și fertilității care trebuiau să aducă sănătate, belșug și prosperitate celor doi însurăței.

Dar zestrea era obligatorie și pentru bărbat, el trebuind să aibă animale, pământ, căruță și casă în care să poată găzdui zestrea de lumină a femeii  Lada de era confecționată din lemn de tei sau de fag și se spune că tăiatul și căratul lemnelor din pădure se făcea după un anumit ritual existând multiple interdicții de timp, de loc și de comportament.

Scoaterea din casă ceremonială a lăzii de zestre se făcea de către flăcăi,  care o așezau în mijlocul curții, apoi cântau și dansau în jurul ei.   Lada era apoi urcată într-un car cu boi, peste ea se punea un covor și mireasa era așezată deasupra, fiind purtată cu alai prin tot satul pană la casa mirelui care o aștepta. Lada de zestre se răscumpăra ca și mireasa la nuntă. Ea era adusă în casa mirelui cu o zi înainte de nuntă sau în alte zone la o săptămână după nuntă, și era așezată în odaia bună la capătul patului sau lângă peretele dinspre răsărit.  Se încheie astfel aici povestea lăzii de zestre devenită din pocalul purtător și dătător de viață, un simplu păstrător al hainelor de lumină ale omului în călătoria sa spre eternitate.

Selecție foto de pe Google

Categorii Articole în românăEtichete , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close