Casa Românească în spiritul tradiției

Casa românească înseamnă tradiție. În România, strămoșii noștri au creat o civilizaţie a lemnului, și au lăsat urmașilor adevărate bijuterii arhitecturale. Privind retrospectiv în istorie, vedem că pădurile noastre au constituit o sursă inepuizabilă de materie primă pentru construcțiile din lemn, pentru case și biserici. Legătura omului cu lemnul este puternică și arhitectura sa a stat întotdeauna la îndemâna meșterului țăran. Oamenii și-au construit din lemn întreaga compoziție arhitecturală ce astăzi este parte integrantă din tradiția arhitecturii casei românești. Dacă piatra are o răceală aparte, lemnul reprezenta viața. Lemnul are o căldură a lui în comparație cu piatra, care este rece în expresivitate, chiar dacă piatra durează mai mult în timp. Lemnul se găsea din abundență în codru, și era mai ușor și prelucrat.

Mare parte din munți și dealuri erau acoperite de păduri, în Maramureș pădurile acoperind 80% din suprafață până în secolul XX. Apoi treptat, pădurile s-au rărit în zonele de câmpie mai ales, și au început să fie folosite alte materiale. Din cauza reliefului accidental din Maramureș, multe sate nu au fost incluse în cooperativele agricole de producție pe vremea comunismului, pentru că acestea trebuiau să comaseze pământul, pentru a-l putea lucra mecanizat mai eficient, dar care au sfârșit prin a distruge o mare parte din civilizația rurală în cea mai mare parte a României.

Arhitectura populară românească din vechime se înscrie în marea arie a arhitecturii nordice europene care include Scandinavia, bazinul mării Baltice, întinderile împădurite ale Rusiei și importante ținuturi din lanțurile munților Carpați, Alpi și Pirinei. Dintre cele două tipuri de tehnică constructivă în lemn în România s-a folosit tehnica cununilor din bârne orizontale (blockbau), bârnele fiind rotunde sau cioplite. În plus înaintașii noștri au utilizat la construcția de case, garduri și porți tehnica nuielelor împletite pe un schelet de furci înfipte în pământ. Seria construcțiilor anexe românești stă la baza începuturilor artei de a construi căci s-a menținut o extrem de veche tradiție în acest sens, utilizându-se ca forme aproape toate corpurile geometrice: conul, piramida, forme prismatice, paralelipiped, cilindru surmontat de con, volume elipsoidale și sferoidale.

Fiecare casă este un model de statornicie, de conservare a obiceiurilor și tradițiilor. Strămoşii noştri foloseau la construirea caselor materiale naturale locale şi tehnici de lucru eficiente şi astăzi, tehnici transmise de generaţii de meşteri iscusiţi, din tată în fiu. Casele tradiţionale româneşti sunt apreciate atât pentru arhitectura lor cât şi pentru detaliile stilistice și sunt asociate cu locuinţele ecologice deoarece „respiră”, permit energiilor să circule neîngrădit prin ele. În momentul construcției, oamenii spuneau rugăciuni sau descântece. Aceste ritualuri erau menite să ajute lemnul, să-l ferească de carii și să reziste cât mai mult timp.

Casa de locuit tradiţională este construită pentru a servi la cel puțin două generaţii, după care moştenitorii o înlocuiesc cu alta corespunzătoare noilor timpuri. De o casă tradițională nu te vei plictisi niciodată, a fost și este locul în care te încarci cu energii pozitive, te deconectezi și lași la intrare toate problemele cotidiene. Planul, mărimea şi aspectul casei au fost influenţate de condiţiile fizico-geografice ale mediului natural, de particularităţile şi specificul sistemului gospodăresc, condiţionate istoric şi social.

Cercetările pe perioade istorice, în arealul țării noastre, atestă casa în neolitic. Locuinţele erau mari, colective pentru o parte de seminție de neam, cu o suprafaţă locuibilă între 15-100 metri pătrați. Casele culturii Cucuteni-Tripolie erau așezate circular sau grupat în funcție de forma de relief pe care se întemeia așezarea. În cultura Cucuteni existau trei tipuri de locuințe: de suprafață având formă dreptunghiulară, cu sau fără platforme, de suprafață având plan circular și adevărate colibe sau bordeie. Casele erau construite pe platforme masive de lut, cu structura de bârna despicată, cu mai multe încăperi și chiar etaj, în centru aflându-se o construcție impunătoare ce era folosită ca loc de adunare a comunității și sanctuar pentru ceremonii magico-religioase. Aceste locuințe aveau mai multe camere, unele cu vetre, cu unelte gospodărești și provizii, încăperi cu destinaţie de locuire şi depozitare. Acoperișul avea scheletul construit din căpriori şi leaţuri din lemn, peste care se fixa materialul de învelire, paiele şi stuful.

Geto-dacii și-au construit case în funcţie de relief. Aşezările din câmpie, locuite de o populaţie care se ocupa cu agricultura, situate în calea migratorilor , se prezentau mai puţin elevate pentru ca să reziste mai bine vânturilor aspre și pentru a nu putea fi uşor observate de năvălitori. De aceea predominau casele îngropate, constituite dintr-un schelet din pari înfipţi de jur împrejurul gropii, pe care se aşeza direct acoperişul. În cazul locuinţelor semiadâncite, se împleteau pereţii de nuiele începînd de la sol, în continuarea gropii, până la acoperiş. Pereţii se acopereau cu pământ. Cele mai multe locuințe dacice erau de dimensiuni relativ mici, cu o arhitectură simplă și formate dintr-o singură încăpere cu rol multiplu, fiind un spațiu atât pentru gătit cât și pentru servit masa și odihnă. Rezidențele nobiliare sau regale aveau un design mai complex și o tehnică de construcție mai elaborată. Locuințele dacilor erau construite din lemn, lut și piatră, folosindu-se un material sau altul în cantitate mai mare în funcție de poziționarea geografică a așezării. Lemnul era folosit pentru realizarea scheletului casei și pentru armăturile pereților. Lutul acoperea lemnăria pereților. Tot din lemn erau realizate acoperișurile, ușile și mobilierului de interior.

După valul de migrare al popoarelor, în aşezările din secolele V-VII, s-au fost construit trei tipuri de locuinţe: adâncite, semiadâncite şi locuinţe de suprafaţă, toate având câte o singură încăpere. Locuinţa avea formă rectangulară cu dimensiunile laturilor între 2,8 şi 3,7 m și era adâncită la 0,80-1,10 m. În  partea opusă intrării se găsea câte o vatră pentru încălzit, construită din pietre de rîu sau gresie locală iar la colţuri, mijlocul laturilor şi în centru, avea gropi pentru susţinerea acoperişului prin pari. Podeaua era o bătătură de pământ sau acoperită cu o lipitură groasă.

În secolele VII-X predomină locuinţele construite pe sol. În ultimele şase secole locuinţele sunt stabilite desăvârşit la suprafaţa solului şi creşte numărul încăperilor: casa monocelulară de suprafaţă – secolele XV – XVI-lea, casa bicamerală de suprafaţă, de la sfârşitul secolului al XVI-lea – secolul al XVII-lea, fiind utilizată în calitate de casă principală până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Generalizarea locuinţei tricamerale în calitate de casă principală are loc începând cu secolul al XIX-lea. Alături de casele monocelulare şi adâncite au existat cele cu planul compus din două şi trei încăperi.

Întotdeauna lemnul, apa și pământul erau folosite cu mare grijă, o atitudine aproape religioasă. Toate aceste aspecte făceau din țăranul român aliatul perfect cu natura. Lemnul a fost utilizat la construcția caselor datorită accesibilităţii obținerii lui şi uşurinţei cu care poate fi prelucrat. Scheletul locuințelor se putea executa mai ușor utilizând lemnul de diferite esențe care se găseau în zonă, brad, frasin sau stejar. Cea mai accesibilă tehnică de construcţie au fost cununile din bârne aşezate orizontal, tehnică numită „blockbau”.

Casa românească tradițională ne ajută să ne regăsim și ne umple sufletul de bucurie. Casa românească tradițională aduce cu ea pacea interioară și armonia. O casă tradițională nu se demodează pentru că nu are de a face cu cu moda, în schimb are o legătură strânsă cu tradiția. Ea este o mărturie a unităţii poporului român şi a dăinuirii neamului nostru în toate provinciile româneşti, în ciuda vitregiilor istoriei.